După cum știm, pruncii noștri sunt, în comparație cu cei ai altor specii, încă foarte dependenți de mamă.
Biologii împart urmașii ființelor în trei categorii: cei care rămân în cuibul construit de parinti încă un timp până devin independenți, cei care sunt atat de independenți încât imediat după ce sunt născuți pot pleca de lângă mamă și se întorc la ea doar pentru a se hrăni sau a fi hrăniți iar puii ultimei categorii, cea a primatelor, de care aparține și omul, sunt cei care la începutul vieții, trebuie să stea lipiti de părinte și cărați în brațe. Pe parcursul dezvoltării abilităților, devin și puii din ce in ce mai independenti și se îndepărtează din ce în ce mai des de părintele "purtător". Puii de primate sunt dezvoltați la sfârșitul sarcinii atât încât să poată părăsi "sfera" protectoare, asta însă nu înseamnă că și pot avea singuri grijă de ei. Pentru a reduce șocul nașterii la intrarea în lumea exterioara, periculoasa pentru ei, anumite funcţii ale organismului (de ex. cea a vederii și auzului) încă sunt afectate. Unele funcții ale creierului sunt activate abia după naștere. Acest lucru asigură o acomodare lentă la mediul înconjurător și o protecție împotriva supra-stimulării. Astfe puii de primate, sunt de fapt prematuri din punct de vedere fiziologic și au nevoie de protecție completă prin contact apropiat de corpul părintelui.
Din brațele "purtatorului" copilul poate simți și învață tot ce ține de noul mediu știind ca este protejat și în siguranță. Se poate hrăni cand are nevoie dar poate și adormi oricand pentru a putea prelucra multele impresii acumulate. Copilul va putea părăsi "purtatorul" pentru a explora singur mediul, tot mai des si mai mult timp, în funcție de dezvoltarea abilităților sale.
Dar ce se întâmpla cu nou-născuții care nu sunt ținuți în brațe ci lăsați "independenți"?
Vor protesta și probabil vor începe să plângă mai mult (cel putin o vreme). Plânsul vine din instinctele primare, care îi transmit că se află în pericol când nu este în zona sigură (adică in prima perioadă lipit de persoana "purtatoare"). Încă nu știe că nu e în pericol când se află in pătuțul lui sau pe măsuță de înfășat și nici nu are cum să înțeleagă asta.
Creierul său încă nu este destul de dezvoltat încât să înțeleagă ce se întâmplă în mod conștient. Corpul lui va fi inundat de adrenalină, nesimțindu-se în siguranță, și va reacționa prin plâns. În funcție de cum va reacționa mama sau persoana care îl îngrijește, copilul va învăța un tip de comportament, care îi va determina pe termen lung tipul de atașament relațional pe care îl dezvoltă.
Prin teoria atașamentului, teorie formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary Ainsworth, s-au putut dovedi efectele persistente pe termen lung, ale relației timpurii dintre persoana de referință și copil. În funcție de rezultatele testului „Situația necunoscută“ făcute cu copii între 12-18 luni, se pot deduce cu acuratețe unele din efectele pe care tipul de atașament îl are asupra persoanei testate.
Dilema poate fi ușor înțeleasă: instinctele primare ale noului născut sunt deseori în conflict cu stilul de viață din ziua de azi. Nu ar trebui să încercăm să forțăm formarea copiilor dupa cerințele societății. Oricum evoluția instinctelor nu poate ține pasul cu "evoluția" industrială.
Hai să le dăm șansa copiilor să învețe domol și blând și în siguranță să se descurce în lumea noastră modernă, la începutul vieții lor prin "purtat" sau cărat în brațe, atât de des și atât de mult cât își doresc. Hai să le oferim încrederea de care au atâta nevoie pentru a putea deveni, atunci când vor fi "mari", încrezători, echilibrați și capabili de atasament, pentru a putea avea relații frumoase si armonioase.